CU DRAG, 2009!

By Nicolae Sionescu

În anul 2009 vor fi oameni simpli printre noile legi date de către cei ce vor sa conducă România, așa cum se cuvine, așa cum ar trebui să conducă domnul Yoyolicio – Noua Guinee. Mârșăviile despre care nu vreau să vorbesc, se mișcă-n direcții active și enervante pentru noi, oamenii de rând, însă pe de-o parte avem șansa să refacem o revoluție, încă una, să facem poze cu tancul – ei copiii, să alergăm printre soldați cu acadelele în gură sau mai bine să ne dăm cu skate-ul în piata Revoluției în timp ce gloanțele și agitația românilor vor face cunoștiință, adică se vor reîntâlni. Sau mai bine să dăm năvală peste guvern ori să numărăm ghiulurile miniștrilor și să asistăm la grătarele făcute în curtea parlamentului.
În 2009 va fi frumos pentru că nimeni nu conștientizează adorația omenirii față de noile slogane electorale sau față de noii mamuți aflați la conducere. Eu voi fi în continuare alături de mine și de prietenii mei, voi desluși toate misterele, voi scrie, mă voi îndrăgosti din nou și voi merge cât mai des la teatru în ciuda spațiilor verzi create de către ei, ăia de sus, pentru noi ăștia de jos.
Suntem fără să ne dăm seama – oameni ordonați și muncitori, dar proști fără nicio ezitare. Și mai credem în vorbe mari, în promisiuni și-n vulpi care se maturizează de-abia acum, în 2009.
Să trăim bine, pentru că așa ne-a fost promis, iar noi trebuie să avem bunul simț și să-l ascultăm pe domnul președinte, fără ca cineva să-l atace verbal ori să-l ridice-n slăvi. Este un bun marinar dar un mare handicap al politicii din România (Ups! Mi-a scăpat...). Și ce dacă? Mai bine ne trezim în 2010, iar până atunci, ne îmbătăm și cădem sub mesele guvernului, ne drogăm pentru că asta ne place să facem, ne umflăm mațele cu cârnați și ceafă de porc sau cântăm pe ritmuri de manele imnul României.

Suntem atât de simpatici și toți râd de noi, iar nouă ne place la nebunie, ba mai mult, credem că suntem niște inteligenți comicari, umoriști, fără de care Planeta Albastră nu ar putea exista, și totuși suntem doar niște... copii de bani gata în fața unor tătici cu și mai mulți bani decât ne putem noi imagina.

LA MULȚI ANI!

(Ne vedem în 2009 atunci când voi trăi mai bine!)
 

CEI DOUĂZECI DE ANI UNICI

By Nicolae Sionescu
Inevitabilul s-a produs. Am strâns în spate douăzeci de ani frumoși, cântați și îngrijiți, cu mici scăpări influențate de către mediul înconjurător, fără să-mi dau seama de greșelile pe care le-am făcut, ori voit le-am înfăptuit, tocmai ca persoana mea să mă înjure într-un stil regesc.
Gândindu-mă mai mult decât o fac deobicei, observ cu o oarecare tristețe, faptul că încă de două ori pe-atât, și mă pot considera un om împlinit, bătrân, cu pielea smochinită și aspră, cu jumătate de dinți în gură și cu o carieră prost făcut ori o carieră de care voi fi mândru pentru totdeauna. Calmul pe care-l am acum, ascuns sub piele, mă face să tremur și să-mi pun tot felul de întrebări, care mai de care tâmpite, fără răspuns sau simple filozofii abundente ce-mi învârtoșează gândurile, provocând un tzunami greu de oprit de acum înainte.
Am aflat că la această vârstă, unii se consideră maturi, alții nu știu ce înseamnă viața sexuală, dar eu, mă pot pronunța doar spunând atât: Știu ce înseamnă paguba, sărăcia, pierderea unui om sfânt, bogăția, snobismul, prietenia, iar lista nu poate continua, decât dacă o stopez brusc cu acest cuvânt mai mult decât perfecțiunea unei puteri absolute – iubirea. N-am cunoscut niciodată acea senzație de care pot fi dependent, însă niciodată nu pot să-mi desfac sufletul în două bucăți perfect egale, fără ca cineva, de undeva, să apară și să-mi fure o parte din el; așa se procedează în zilele noastre, așa se-ntâmplă deseori, iar eu nu mă simt un om printre alți oameni, ci un om strâns legat de această lume monstroasă, frumoasă în acel sens tragic și evident plină de nimicuri învelite-n pietre prețioase și neînsuflețite.
Dacă aș mișca pământul, în inversul sens de care este dependent, probabil că lumea s-ar maturiza și s-ar contopi într-o altfel de civilizație și cultură. Și, defapt, pentru cine aș face acest lucru, dacă majoritatea susține fericirea pe acest pământ, fiind mulțumită de traiul de zi cu zi, iar eu, mâzgălind pe această foaie cu creionul, mă simt cel mai împlinit om, și mai mult decât atât, simțindu-mă ca în prima zi din viața mea, fără de păcate.
 

PĂMÂNTUL INTIM ȘI OFELIA

By Nicolae Sionescu

Despre Luca Mușat s-a vorbit mult. A murit de tânăr, la doar 38 de ani.

“Aici, în adâncimea pământului, se zărește aerul. E alb și plin de gânduri, precum acești mici viermi, albi și ei, plini de inele ce-i învelesc corpurile lor lunguiețe și curbate. Cum simțeam frigul, pătrunzându-mi prin piele, în sânge, și cum căscam plin de somnolența diavolului, așa m-am deșteptat în ziua de vineri, la ora prânzului, atunci când Ofelia mi-a vizitat mormântul, călcându-mă-n picioarele ei subțiri și ușoare, nesimțind nici măcar greutatea ei trecută de patruzeci de kilograme. Norii de deasupra-mi trupului, se zbătură ore întregi, până când lacrimile în formă de picături cristaline, își dăduseră drumul înspre pământul tare și uscat. Atunci am simțit prima oară răcoarea apelor, intimitatea oxigenului din subteran și săruturile fascinante ale plantelor. Despre mine, s-a vorbit mult, fapt ce m-a făcut să trăiesc și acum, în anul acesta blestemat, unde viața își are locația blocată pe clădirea cenușie din fața Raiului. Domnul acela bărbos, cu eșarfa aceea albă ce-i curgea de pe umeri până-n fața genunchiilor, m-a salutat, dând din mâna dreaptă-n sus și-n jos de vreo cinci ori fără oprire.
Porțile lungi și albe s-au deschis pentru totdeauna. Atmosfera de dinăuntrul acestui spațiu m-a făcut să tremur câteva secunde bune, ducându-mă înspre acea fericire celestă, vie și plină de speranță. Calmul meu, împreună cu calmul acestui om înalt, mi-a proiectat gândirea la Ofelia. Țin minte și-acum, când într-o seară de toamnă ploioasă, Ofelia mi-a dăruit o bucată din mărul ei dulce și roșiatic. Am gustat cu o poftă mare, și-am înghițit mult prea devreme, fără să mai mestec, iar acum stau și mă întreb de ce dracului nu am reușit să-i simt gustul, să-l ating cu buzele-mi cărnoase și să-i adulmec mirosul Ofeliei, ce și l-a lăsat pe coaja mărului. Întrebările acestea mă obsedează, mă fac să nu-mi mai cred viața reală, și să nu mai pot dormi, visând decorurile acelea impunătoare și colorate din jurul corpului meu.”

Despre Luca Mușat s-a tot vorbit ani întregi, însă eu nu l-am iubit așa mult, nu l-am crezut niciodată o bucată de carne proaspătă și delicioasă, ci l-am gustat ca un aperitiv, înaintea bucății de carne proaspete și apetisante ce-și lasă sângele să curgă pe mine, iar mâinile lui mă cuprind de noapte bună.

Nu sunt o curvă!