CEI DOUĂZECI DE ANI UNICI
Inevitabilul s-a produs. Am strâns în spate douăzeci de ani frumoși, cântați și îngrijiți, cu mici scăpări influențate de către mediul înconjurător, fără să-mi dau seama de greșelile pe care le-am făcut, ori voit le-am înfăptuit, tocmai ca persoana mea să mă înjure într-un stil regesc.
Gândindu-mă mai mult decât o fac deobicei, observ cu o oarecare tristețe, faptul că încă de două ori pe-atât, și mă pot considera un om împlinit, bătrân, cu pielea smochinită și aspră, cu jumătate de dinți în gură și cu o carieră prost făcut ori o carieră de care voi fi mândru pentru totdeauna. Calmul pe care-l am acum, ascuns sub piele, mă face să tremur și să-mi pun tot felul de întrebări, care mai de care tâmpite, fără răspuns sau simple filozofii abundente ce-mi învârtoșează gândurile, provocând un tzunami greu de oprit de acum înainte.
Am aflat că la această vârstă, unii se consideră maturi, alții nu știu ce înseamnă viața sexuală, dar eu, mă pot pronunța doar spunând atât: Știu ce înseamnă paguba, sărăcia, pierderea unui om sfânt, bogăția, snobismul, prietenia, iar lista nu poate continua, decât dacă o stopez brusc cu acest cuvânt mai mult decât perfecțiunea unei puteri absolute – iubirea. N-am cunoscut niciodată acea senzație de care pot fi dependent, însă niciodată nu pot să-mi desfac sufletul în două bucăți perfect egale, fără ca cineva, de undeva, să apară și să-mi fure o parte din el; așa se procedează în zilele noastre, așa se-ntâmplă deseori, iar eu nu mă simt un om printre alți oameni, ci un om strâns legat de această lume monstroasă, frumoasă în acel sens tragic și evident plină de nimicuri învelite-n pietre prețioase și neînsuflețite.
Dacă aș mișca pământul, în inversul sens de care este dependent, probabil că lumea s-ar maturiza și s-ar contopi într-o altfel de civilizație și cultură. Și, defapt, pentru cine aș face acest lucru, dacă majoritatea susține fericirea pe acest pământ, fiind mulțumită de traiul de zi cu zi, iar eu, mâzgălind pe această foaie cu creionul, mă simt cel mai împlinit om, și mai mult decât atât, simțindu-mă ca în prima zi din viața mea, fără de păcate.
Gândindu-mă mai mult decât o fac deobicei, observ cu o oarecare tristețe, faptul că încă de două ori pe-atât, și mă pot considera un om împlinit, bătrân, cu pielea smochinită și aspră, cu jumătate de dinți în gură și cu o carieră prost făcut ori o carieră de care voi fi mândru pentru totdeauna. Calmul pe care-l am acum, ascuns sub piele, mă face să tremur și să-mi pun tot felul de întrebări, care mai de care tâmpite, fără răspuns sau simple filozofii abundente ce-mi învârtoșează gândurile, provocând un tzunami greu de oprit de acum înainte.
Am aflat că la această vârstă, unii se consideră maturi, alții nu știu ce înseamnă viața sexuală, dar eu, mă pot pronunța doar spunând atât: Știu ce înseamnă paguba, sărăcia, pierderea unui om sfânt, bogăția, snobismul, prietenia, iar lista nu poate continua, decât dacă o stopez brusc cu acest cuvânt mai mult decât perfecțiunea unei puteri absolute – iubirea. N-am cunoscut niciodată acea senzație de care pot fi dependent, însă niciodată nu pot să-mi desfac sufletul în două bucăți perfect egale, fără ca cineva, de undeva, să apară și să-mi fure o parte din el; așa se procedează în zilele noastre, așa se-ntâmplă deseori, iar eu nu mă simt un om printre alți oameni, ci un om strâns legat de această lume monstroasă, frumoasă în acel sens tragic și evident plină de nimicuri învelite-n pietre prețioase și neînsuflețite.
Dacă aș mișca pământul, în inversul sens de care este dependent, probabil că lumea s-ar maturiza și s-ar contopi într-o altfel de civilizație și cultură. Și, defapt, pentru cine aș face acest lucru, dacă majoritatea susține fericirea pe acest pământ, fiind mulțumită de traiul de zi cu zi, iar eu, mâzgălind pe această foaie cu creionul, mă simt cel mai împlinit om, și mai mult decât atât, simțindu-mă ca în prima zi din viața mea, fără de păcate.
