PĂMÂNTUL INTIM ȘI OFELIA
Despre Luca Mușat s-a vorbit mult. A murit de tânăr, la doar 38 de ani.
“Aici, în adâncimea pământului, se zărește aerul. E alb și plin de gânduri, precum acești mici viermi, albi și ei, plini de inele ce-i învelesc corpurile lor lunguiețe și curbate. Cum simțeam frigul, pătrunzându-mi prin piele, în sânge, și cum căscam plin de somnolența diavolului, așa m-am deșteptat în ziua de vineri, la ora prânzului, atunci când Ofelia mi-a vizitat mormântul, călcându-mă-n picioarele ei subțiri și ușoare, nesimțind nici măcar greutatea ei trecută de patruzeci de kilograme. Norii de deasupra-mi trupului, se zbătură ore întregi, până când lacrimile în formă de picături cristaline, își dăduseră drumul înspre pământul tare și uscat. Atunci am simțit prima oară răcoarea apelor, intimitatea oxigenului din subteran și săruturile fascinante ale plantelor. Despre mine, s-a vorbit mult, fapt ce m-a făcut să trăiesc și acum, în anul acesta blestemat, unde viața își are locația blocată pe clădirea cenușie din fața Raiului. Domnul acela bărbos, cu eșarfa aceea albă ce-i curgea de pe umeri până-n fața genunchiilor, m-a salutat, dând din mâna dreaptă-n sus și-n jos de vreo cinci ori fără oprire.
Porțile lungi și albe s-au deschis pentru totdeauna. Atmosfera de dinăuntrul acestui spațiu m-a făcut să tremur câteva secunde bune, ducându-mă înspre acea fericire celestă, vie și plină de speranță. Calmul meu, împreună cu calmul acestui om înalt, mi-a proiectat gândirea la Ofelia. Țin minte și-acum, când într-o seară de toamnă ploioasă, Ofelia mi-a dăruit o bucată din mărul ei dulce și roșiatic. Am gustat cu o poftă mare, și-am înghițit mult prea devreme, fără să mai mestec, iar acum stau și mă întreb de ce dracului nu am reușit să-i simt gustul, să-l ating cu buzele-mi cărnoase și să-i adulmec mirosul Ofeliei, ce și l-a lăsat pe coaja mărului. Întrebările acestea mă obsedează, mă fac să nu-mi mai cred viața reală, și să nu mai pot dormi, visând decorurile acelea impunătoare și colorate din jurul corpului meu.”
Despre Luca Mușat s-a tot vorbit ani întregi, însă eu nu l-am iubit așa mult, nu l-am crezut niciodată o bucată de carne proaspătă și delicioasă, ci l-am gustat ca un aperitiv, înaintea bucății de carne proaspete și apetisante ce-și lasă sângele să curgă pe mine, iar mâinile lui mă cuprind de noapte bună.
Nu sunt o curvă!
“Aici, în adâncimea pământului, se zărește aerul. E alb și plin de gânduri, precum acești mici viermi, albi și ei, plini de inele ce-i învelesc corpurile lor lunguiețe și curbate. Cum simțeam frigul, pătrunzându-mi prin piele, în sânge, și cum căscam plin de somnolența diavolului, așa m-am deșteptat în ziua de vineri, la ora prânzului, atunci când Ofelia mi-a vizitat mormântul, călcându-mă-n picioarele ei subțiri și ușoare, nesimțind nici măcar greutatea ei trecută de patruzeci de kilograme. Norii de deasupra-mi trupului, se zbătură ore întregi, până când lacrimile în formă de picături cristaline, își dăduseră drumul înspre pământul tare și uscat. Atunci am simțit prima oară răcoarea apelor, intimitatea oxigenului din subteran și săruturile fascinante ale plantelor. Despre mine, s-a vorbit mult, fapt ce m-a făcut să trăiesc și acum, în anul acesta blestemat, unde viața își are locația blocată pe clădirea cenușie din fața Raiului. Domnul acela bărbos, cu eșarfa aceea albă ce-i curgea de pe umeri până-n fața genunchiilor, m-a salutat, dând din mâna dreaptă-n sus și-n jos de vreo cinci ori fără oprire.
Porțile lungi și albe s-au deschis pentru totdeauna. Atmosfera de dinăuntrul acestui spațiu m-a făcut să tremur câteva secunde bune, ducându-mă înspre acea fericire celestă, vie și plină de speranță. Calmul meu, împreună cu calmul acestui om înalt, mi-a proiectat gândirea la Ofelia. Țin minte și-acum, când într-o seară de toamnă ploioasă, Ofelia mi-a dăruit o bucată din mărul ei dulce și roșiatic. Am gustat cu o poftă mare, și-am înghițit mult prea devreme, fără să mai mestec, iar acum stau și mă întreb de ce dracului nu am reușit să-i simt gustul, să-l ating cu buzele-mi cărnoase și să-i adulmec mirosul Ofeliei, ce și l-a lăsat pe coaja mărului. Întrebările acestea mă obsedează, mă fac să nu-mi mai cred viața reală, și să nu mai pot dormi, visând decorurile acelea impunătoare și colorate din jurul corpului meu.”
Despre Luca Mușat s-a tot vorbit ani întregi, însă eu nu l-am iubit așa mult, nu l-am crezut niciodată o bucată de carne proaspătă și delicioasă, ci l-am gustat ca un aperitiv, înaintea bucății de carne proaspete și apetisante ce-și lasă sângele să curgă pe mine, iar mâinile lui mă cuprind de noapte bună.
Nu sunt o curvă!
