GOODBYE MY FUTURE TIME
Mâzgălituri peste tot. Forța de manipulare a culorilor din tabloul agățat pe acel perete ruginiu. Milenii de cadavre aflate în putrefacție. Gaz în sticluța de parfum a Oliviei. Praf în mâncare și, câteva frimituri de pământ scos de la adâncime de groparul cimintirului Bellu. Fire de culori pe marginea lemnuită a patului regal de la marginea orășelului sărac, aflat la câțiva kilometrii de București. Emanații de cultură propulsate de mașinile ce-mpânzesc viitorul sublim al omenirii. Și, m-am împlinit cu adorația cuvintelor precedente, gândite într-un mod stupid.
Mai ieri, mai acum câteva minute, telefonul se zvârcoli în pat. Lumina ecranului, îmi orbise ochiul drept, ochiul de care mă lipsesc de ceva vreme încoace. Răspund direct și, aflu că indigestia produsă de stomacul-frate și neuronii siclami ai Oliviei, mă vor face să înghit din nou aceeași pastilă de care am o greață sufletească imensă. Nimic nou, totul aparține trecutului îmbârligat cu prezentul acesta sinistru. Ea, se mișcă-n formă de R, iar eu, mă țin după ea, cu pași mărunți, în formă de M. Eu, mă privesc în oglindă și îmi șoptesc în față – la ce-i folositoare urmărirea asta impertinentă, de care toți misoginii au parte – făcându-mă pe mine un (mod) de trai cu lopata în mână, turnând pământ peste coșciugul sigilat cu capse aurite și peste omul acela viu care se află înăuntrul lui, țipând cu glas gros la amanta lui. “O curvă!” Poftim? – am întrebat parcă răspunzându-i răutății de care se simțea domnișoara Olivia. Și? Cum se face că viitorul trai al oamenilor, este zbârcit de miresmele florale plantate la fiecare margine a orașului, de săracii oameni, care-și duc pâinea-n mâna dreaptă, fiindcă pe cea stângă o țin deasupra capului, de teama ca nu cumva, cineva, să le fure părul din cap, cu tot cu piele. Când vei înțelege, Olivia, că mișcările astea din corp te propun omenirii ca fiind fericita câștigătoare a premiului pentru cea mai nesigură femeie, femeia supremă, de care toți bărbații se tem, însă recunoscând ce-i drept, dorința fantastică de a-ți mușca mijlocirea trupului tău?!
Mâzgăliturile persistă, iar eu mă tem ca nu cumva să se declanșeze un nou curent artistic. Ficusul mă privește, iar noi ne râdem, privindu-ne ca pe niște animale și, ce-i drept, recunoscând că cel mai animal dintre noi doi, sunt eu. Verdele acela din mâinile ficusului mă obsedează, mă agasează, fiindcă nu-mi place culoarea verde. Nu e nici albastru și nici roșu. Să fim cinstiți cu noi înșine și, să-nțelegem o dată pentru totdeauna că moartea-i mai lungă decât viața cu o secundă.
