HAZARD
Coborând din aerul chimic aflat la o altitudine demnă de imaginat, am găsit în drumul meu către Pământ, o femeie dezbrăcată, udă și plină de gânduri abstracte. Evident, m-am oprit, și-am ținut-o de mâna dreaptă, strâns, astfel încât ea să nu poată fugi prin Univers. Am vorbit, am râs împreună, până când mâinile morților trecuți de prima tinerețe au început să danseze în jurul nostru, un tango funebru, celest și plin de ură. Toate acele mâini erau mâncate de viermi, curgeau șiroaie de puroi, atingându-mi chipul alb. Senzația aceea i-am povestit-o mâinii mele, într-un timp scurt de la această întâmplare, spunându-i să aibe grijă de viitorul ei, atunci când sufletul meu se va năpusti asupra cerului. Ada, râdea. Eu mă holbam la ea, fără să-mi dau seama de ce. Muzica de pian, cântată de acele mâini, îmi atrăgea trupul. Difuzia incantată, se rostogolea când în dreapta, când în stânga celei mai bune surori ale mele, Ana. Concertul ține de patru ore, însă nu-mi plâng de milă, știind că viața mea este numărată, de la sfârșitul ei, către începuturi. Trecutul Adei, mi-era parcă destinul acela anost, plin de lucruri ciudate, inimaginabile, dar cu o doză de iubire. Figurile oamenilor din jurul nostru, păreau scoase dintr-o cutie veche, plină cu bijuterii valoroase. Mâinile mele încep să danseze. Mă înspăimânt. Timpul va fi un trecut uitat de noi, dar uimitor de lung.
- Peste 100 de ani, probabil că toți oamenii de aici vor fi dispărut de pe suprafața pământului și se vor fi transformat în cenușă sau praf. Mă cuprinde un sentiment straniu la acest gând. Încep să văd totul ca pe niște fantasme efemere, gata să se destrame la prima suflare de vânt. Îmi întind mâinile și le privesc. La ce mă zbat atâta? De ce mă agăț de viață cu atâta disperare? Spune-mi...
- Haruki Murakami...
- Îl citeam într-o vreme. M-a atras mult scrierea lui numită „Kafka pe malul mării”.
Intuiția ei m-a făcut chiar și pe mine să mă gândesc la capacitatea ei mentală de a înțelege lucrurile. Nu știam în cât timp va dispărea acest vis, de care eram dependent în ultima vreme. Îmi plăcea mult să-mi imaginez fel de fel de conversații lungi, pe diferite teme, cu femei frumoase, goale, cu sânii moi și calzi. Atâta am așteptat, o viață. Acum, aici, totul e vânt. Adierea lumii se distinge de la aproape o mie de kilometrii. Nu știu ce să fac...
Mi-e tare greu să pot iubi o femeie despre care n-am auzit nimic, ba mai mult, se spune că a omorât din prea multă dragoste, pe soțul ei. Cum? Asta m-a surprins cu adevărat.
Trei dimineața. Somnul ei se trezise. El dormea tun. S-a ridicat din pat, s-a dus la toaletă, a luat o spumă de ras, și i-a ornat chipul și gâtul dezgolit, ușor, fără ca el să se trezească. Apoi a trimis pisica să îl lingă, o pisică înfometată. Gustând din acea spumă, pisica înnebuni și începu să-și scoată ghearele, atacând gâtul lui. Într-un moment straniu, sângele îi țâșnise din beregată, și se zvârcoli pe moment câteva secunde, până când aerul cel respira, nu mai era aerul acela curat, ci unul chimic.
Bucata de oxigen venită dinspre actualul imperiu al intereselor venerice, m-au făcut să râd în hohote, timp de câteva zile. La fiecare oră, Ada îmi spunea câte o poveste, una din carțile străbunicului său, general în comandoul numărul 21 din armata română, în primul război mondial, și alta din istorisirile mamei sale, moartă într-un accident stupid de aer chimic.
- Să n-ai încredere niciodată în așa numitul om al lui Dumnezeu, îmi spuse în șoaptă Ada.
- Dacă nu sunt credincios și nu mă duc să mă împărtășesc în fața Lui, este de prisos să am încredere în acel om, însa de fiecare dată când merg pe un drum închis și întunecos, îmi apar fel de fel de insecte fosforescente prin imaginea propulsată-n față de cei doi ochi ai mei, unul mai mic decît celălalt.
- Și... gândul acesta nu te înspăimantă?
- N-am temeri în privința asta. Sunt unul dintre cei mulți oameni normali, care se distrează privind la moartea fraților și surorilor mele. De ce mi-ar fi frică de acest motiv?
Ințelegeam atunci, chipul ei alb, pudrat cu puncte negre, aflate la o distanță minora unul de celalalt și, încercam să mă culeg pe mine însumi din acea stare de paralizie absurdă, ca și cum mâinile mele erau legate de trup, iar picioarele de pământ. Astfel am iubit timp de trei ani un înger, o pată de culoare ridicată în ceruri, respirând acel aer chimic, neexistent pentru ceilalți.
- Peste 100 de ani, probabil că toți oamenii de aici vor fi dispărut de pe suprafața pământului și se vor fi transformat în cenușă sau praf. Mă cuprinde un sentiment straniu la acest gând. Încep să văd totul ca pe niște fantasme efemere, gata să se destrame la prima suflare de vânt. Îmi întind mâinile și le privesc. La ce mă zbat atâta? De ce mă agăț de viață cu atâta disperare? Spune-mi...
- Haruki Murakami...
- Îl citeam într-o vreme. M-a atras mult scrierea lui numită „Kafka pe malul mării”.
Intuiția ei m-a făcut chiar și pe mine să mă gândesc la capacitatea ei mentală de a înțelege lucrurile. Nu știam în cât timp va dispărea acest vis, de care eram dependent în ultima vreme. Îmi plăcea mult să-mi imaginez fel de fel de conversații lungi, pe diferite teme, cu femei frumoase, goale, cu sânii moi și calzi. Atâta am așteptat, o viață. Acum, aici, totul e vânt. Adierea lumii se distinge de la aproape o mie de kilometrii. Nu știu ce să fac...
Mi-e tare greu să pot iubi o femeie despre care n-am auzit nimic, ba mai mult, se spune că a omorât din prea multă dragoste, pe soțul ei. Cum? Asta m-a surprins cu adevărat.
Trei dimineața. Somnul ei se trezise. El dormea tun. S-a ridicat din pat, s-a dus la toaletă, a luat o spumă de ras, și i-a ornat chipul și gâtul dezgolit, ușor, fără ca el să se trezească. Apoi a trimis pisica să îl lingă, o pisică înfometată. Gustând din acea spumă, pisica înnebuni și începu să-și scoată ghearele, atacând gâtul lui. Într-un moment straniu, sângele îi țâșnise din beregată, și se zvârcoli pe moment câteva secunde, până când aerul cel respira, nu mai era aerul acela curat, ci unul chimic.
Bucata de oxigen venită dinspre actualul imperiu al intereselor venerice, m-au făcut să râd în hohote, timp de câteva zile. La fiecare oră, Ada îmi spunea câte o poveste, una din carțile străbunicului său, general în comandoul numărul 21 din armata română, în primul război mondial, și alta din istorisirile mamei sale, moartă într-un accident stupid de aer chimic.
- Să n-ai încredere niciodată în așa numitul om al lui Dumnezeu, îmi spuse în șoaptă Ada.
- Dacă nu sunt credincios și nu mă duc să mă împărtășesc în fața Lui, este de prisos să am încredere în acel om, însa de fiecare dată când merg pe un drum închis și întunecos, îmi apar fel de fel de insecte fosforescente prin imaginea propulsată-n față de cei doi ochi ai mei, unul mai mic decît celălalt.
- Și... gândul acesta nu te înspăimantă?
- N-am temeri în privința asta. Sunt unul dintre cei mulți oameni normali, care se distrează privind la moartea fraților și surorilor mele. De ce mi-ar fi frică de acest motiv?
Ințelegeam atunci, chipul ei alb, pudrat cu puncte negre, aflate la o distanță minora unul de celalalt și, încercam să mă culeg pe mine însumi din acea stare de paralizie absurdă, ca și cum mâinile mele erau legate de trup, iar picioarele de pământ. Astfel am iubit timp de trei ani un înger, o pată de culoare ridicată în ceruri, respirând acel aer chimic, neexistent pentru ceilalți.
