SUB CERUL GRI
Ploua. Mai mult decât îmi puteam imagina. Şi ce dacă Eva suspină uitându-se la cerul gri, spunându-mi: „Nu-mi place culoarea asta, preferam albastrul ăla de mare, simt o limită atunci când îl privesc...”. Ce puteam să-i răspund?! Nu dorea să vadă griul poluat care îmbrăca cerul... Şi asta ar fi trebuit să însemne că nu îi respect visele, aşa mi-a spus, s-o cred?
Tremură. O întreb: „Îţi este frig?”. Îmi răspunde scurt: „Nu!”. Atunci o privesc adânc în ochi şi mă apropii de ea cu paşii nemişcaţi aproape din loc. Gura mea se apropie din ce în ce m-ai mult de urechea ei stângă şi şopteşte: „Ţi-e teamă?”.
Mă respinge cu privirea, apoi mă împinge cu mâinile ei slabe. Mă las doborât. După ce-am căzut, ea începe să râdă. Mă simt bine acum, pentru că ştiu c-am făcut-o să se simtă bine. O întreb din nou: „Acum mai îţi este teamă?”. Îmi răspunde cu aceeaşi ignoranţă-n vorbele ei: „Nu!”. Încep să râd. Ea se încruntă, devine mai furioasă decât părea la început şi pleacă.
Rămân singur. Privesc pe fereastră picăturile de ploaie care-mi îngreunează imaginea viitoare cu Eva, ieşind din scara blocului şi îndreptându-se spre casa ei. O văd, cu greu îmi dau seama dacă este ea ori nu. Îi zăresc bluza roşie şi-mi dau seama că este ea. Traversează strada. Se apropie de o maşină. Lângă ea stau doi tipi mari, îmbrăcaţi în negru. Nu-mi plac oamenii îmbrăcaţi în negru, pentru că îşi ascund sentimentele aflate în ei. Unul dintre cei doi tipi se apropie de Eva. Mă sperii, o privesc cu o mai mare atenţie. O ia de mână, apoi cu cealaltă mână îi cuprinde spatele. Încep să-mi imaginez scene de groază. Mă pregătesc să cobor cât mai repede pentru a afla ce se întâmplă. Ajung jos, în faţa scării blocului. Nu mai văd nimic. Mă uit în dreapta, în stânga... şi nimic. Au dispărut. Unde s-au dus? Unde se află Eva acum? Urc în grabă şi dau telefon urgent la 112, urgenţe. Nu răspunde nimeni. Ce pot face în această situaţie critică?! Mai sun încă o dată, acelaşi nerăspuns. „Reţea ocupată pentru moment.”. Cobor şi încep s-alerg până la bunul meu amic Radu. Urc la etajul 3, unde stă, apoi sun la uşă. Nu răspunde nimeni! Încep deja să mă impacientez, iar asta nu este bine deloc. Încerc să mă conving pe mine însumi că ceea ce s-a petrecut este pur şi simplu o coincidenţă nefericită pentru mine, şi că acei oameni erau prieteni cu Eva, se cunoşteau de foarte mult timp... Dar dacă nu este aşa? Fug la poliţie, la secţia 22, sector 6. Intru disperat în clădire. Doi poliţişti mă cuprind în braţe şi mă imobilizează. Le explic că sunt disperat. Eva, iubita mea, a fost luată probabil cu forţa de doi tipi îmbrăcaţi în negru, din faţa blocului meu. Mă privesc ca pe un nebun scăpat de la spitalul nr. 9 şi îmi spun: -
- Aveţi ceva de declarat, domnule?
- Normal! Dumneavoastră nu înţelegeţi că sunt disperat?! Eva, iubita mea, a fost luată cu forţa de către doi indivizi pe care nu i-am văzut niciodată!
- Cum să îi vedeţi de la fereastră, dacă dumneavoastră purtaţi ochelari?
- N-are nicio legătura cu asta! Vă rog frumos să faceţi ceva!
- Pentru moment nu avem ce face... trebuie să depuneţi o plângere şi după vor fi emise cauzele de răpire la adresa celor doi indivizi necunoscuţi...
- Şi când o să îi căutaţi? Poate acum au şi trecut graniţa! Trebuie să vă mişcati cât se poate de repede!
- Domnule, avem şi alte cazuri de rezolvat, destul de grave... o să fie totul bine, liniştiţi-vă!
Simţeam cum nimeni din jurul meu nu face absolut nimic. Ceea ce era însă mai dureros pentru mine, era faptul că nici eu nu puteam face nimic. Cer un pahar cu apă. Mi se dă, însă cu întârziere. Trec patru ore. Sunt neputincios.
Sună telefonul. Nu-l găsesc, sunt adormit. Încetează să mai sune. Într-un final îl găsesc. Văd un număr necunoscut. Încerc s-o sun pe Eva... nu răspunde. Nu mai înţeleg nimic. După câteva clipe, sună din nou telefonul. Răspund:
- Alo!
- Alo, domnule Darius Popovici?
- Da, eu...
- V-am sunat să vă anunţ că persoana Eva Lascovici a fost găsitî moartă la marginea Bucureştiului, în zona Băneasa.
- Poftim... Cum... Cine sunteţi?
- Comisarul Pascu, secţia 22 poliţie.
- Visez?
- Nu domnule! Vă rog să vă prezentaţi cât se poate de repede la secţia 22 pentru a vă oferi amănuntele necesare pentru a demasca misterul acestei tragedii. La revedere!
- La revede...
Visez? Mă întreb încă o dată... Mă pipăi, mă lovesc cu putere în piept. Simt durerea, sunt în lumea reală, nu visez! De ce? Îmi doresc de multe ori să visez atunci când se întâmplă ceva în realitate şi invers. De ce? Cu ce-am fost de nefolos vieţii? Ascult ora exactă: „La semnalul următor va fi ora 11 şi 25 de minute.” Am întârziat prea mult, acum e mult prea târziu să mai merg acolo unde nu este cazul. Rămân să mă gândesc de ce? Cu ce-am greşit, domnule, doamnă?
Visez că vorbesc cu dumneavoastră! Nu e adevărat, eu nu dorm, eu sunt cât se poate de treaz, priviţi-mă! Mă vedeţi? Cum nu mă vedeţi?...
Tremură. O întreb: „Îţi este frig?”. Îmi răspunde scurt: „Nu!”. Atunci o privesc adânc în ochi şi mă apropii de ea cu paşii nemişcaţi aproape din loc. Gura mea se apropie din ce în ce m-ai mult de urechea ei stângă şi şopteşte: „Ţi-e teamă?”.
Mă respinge cu privirea, apoi mă împinge cu mâinile ei slabe. Mă las doborât. După ce-am căzut, ea începe să râdă. Mă simt bine acum, pentru că ştiu c-am făcut-o să se simtă bine. O întreb din nou: „Acum mai îţi este teamă?”. Îmi răspunde cu aceeaşi ignoranţă-n vorbele ei: „Nu!”. Încep să râd. Ea se încruntă, devine mai furioasă decât părea la început şi pleacă.
Rămân singur. Privesc pe fereastră picăturile de ploaie care-mi îngreunează imaginea viitoare cu Eva, ieşind din scara blocului şi îndreptându-se spre casa ei. O văd, cu greu îmi dau seama dacă este ea ori nu. Îi zăresc bluza roşie şi-mi dau seama că este ea. Traversează strada. Se apropie de o maşină. Lângă ea stau doi tipi mari, îmbrăcaţi în negru. Nu-mi plac oamenii îmbrăcaţi în negru, pentru că îşi ascund sentimentele aflate în ei. Unul dintre cei doi tipi se apropie de Eva. Mă sperii, o privesc cu o mai mare atenţie. O ia de mână, apoi cu cealaltă mână îi cuprinde spatele. Încep să-mi imaginez scene de groază. Mă pregătesc să cobor cât mai repede pentru a afla ce se întâmplă. Ajung jos, în faţa scării blocului. Nu mai văd nimic. Mă uit în dreapta, în stânga... şi nimic. Au dispărut. Unde s-au dus? Unde se află Eva acum? Urc în grabă şi dau telefon urgent la 112, urgenţe. Nu răspunde nimeni. Ce pot face în această situaţie critică?! Mai sun încă o dată, acelaşi nerăspuns. „Reţea ocupată pentru moment.”. Cobor şi încep s-alerg până la bunul meu amic Radu. Urc la etajul 3, unde stă, apoi sun la uşă. Nu răspunde nimeni! Încep deja să mă impacientez, iar asta nu este bine deloc. Încerc să mă conving pe mine însumi că ceea ce s-a petrecut este pur şi simplu o coincidenţă nefericită pentru mine, şi că acei oameni erau prieteni cu Eva, se cunoşteau de foarte mult timp... Dar dacă nu este aşa? Fug la poliţie, la secţia 22, sector 6. Intru disperat în clădire. Doi poliţişti mă cuprind în braţe şi mă imobilizează. Le explic că sunt disperat. Eva, iubita mea, a fost luată probabil cu forţa de doi tipi îmbrăcaţi în negru, din faţa blocului meu. Mă privesc ca pe un nebun scăpat de la spitalul nr. 9 şi îmi spun: -
- Aveţi ceva de declarat, domnule?
- Normal! Dumneavoastră nu înţelegeţi că sunt disperat?! Eva, iubita mea, a fost luată cu forţa de către doi indivizi pe care nu i-am văzut niciodată!
- Cum să îi vedeţi de la fereastră, dacă dumneavoastră purtaţi ochelari?
- N-are nicio legătura cu asta! Vă rog frumos să faceţi ceva!
- Pentru moment nu avem ce face... trebuie să depuneţi o plângere şi după vor fi emise cauzele de răpire la adresa celor doi indivizi necunoscuţi...
- Şi când o să îi căutaţi? Poate acum au şi trecut graniţa! Trebuie să vă mişcati cât se poate de repede!
- Domnule, avem şi alte cazuri de rezolvat, destul de grave... o să fie totul bine, liniştiţi-vă!
Simţeam cum nimeni din jurul meu nu face absolut nimic. Ceea ce era însă mai dureros pentru mine, era faptul că nici eu nu puteam face nimic. Cer un pahar cu apă. Mi se dă, însă cu întârziere. Trec patru ore. Sunt neputincios.
Sună telefonul. Nu-l găsesc, sunt adormit. Încetează să mai sune. Într-un final îl găsesc. Văd un număr necunoscut. Încerc s-o sun pe Eva... nu răspunde. Nu mai înţeleg nimic. După câteva clipe, sună din nou telefonul. Răspund:
- Alo!
- Alo, domnule Darius Popovici?
- Da, eu...
- V-am sunat să vă anunţ că persoana Eva Lascovici a fost găsitî moartă la marginea Bucureştiului, în zona Băneasa.
- Poftim... Cum... Cine sunteţi?
- Comisarul Pascu, secţia 22 poliţie.
- Visez?
- Nu domnule! Vă rog să vă prezentaţi cât se poate de repede la secţia 22 pentru a vă oferi amănuntele necesare pentru a demasca misterul acestei tragedii. La revedere!
- La revede...
Visez? Mă întreb încă o dată... Mă pipăi, mă lovesc cu putere în piept. Simt durerea, sunt în lumea reală, nu visez! De ce? Îmi doresc de multe ori să visez atunci când se întâmplă ceva în realitate şi invers. De ce? Cu ce-am fost de nefolos vieţii? Ascult ora exactă: „La semnalul următor va fi ora 11 şi 25 de minute.” Am întârziat prea mult, acum e mult prea târziu să mai merg acolo unde nu este cazul. Rămân să mă gândesc de ce? Cu ce-am greşit, domnule, doamnă?
Visez că vorbesc cu dumneavoastră! Nu e adevărat, eu nu dorm, eu sunt cât se poate de treaz, priviţi-mă! Mă vedeţi? Cum nu mă vedeţi?...