ZÂMBEŞTE-MI SAU PLÂNGI
- Nu ştii de ce pământul este rotund?!
- Nu, sau poate că vântul îi schimbă direcţia...
N-am ştiut ce să-i răspund atunci, însă acum, după zece ani trecuţi ca o pasăre care zboară sub cerul verde, îi pot zâmbi, ridicându-mi privirea către universul „celest”, fără ca ea să-mi zâmbească înapoi, fiindcă nu mai poate, acolo unde se află acum, poate doar să privească şi să viseze.
E cald. Soarele bate în geam vrând să-mi invadeze camera. Nu-l pot lăsa, ori poate are ceva să-mi spună din partea ei... Mă gândesc cu fiecare secundă ce trece între cămaşa verde pe care o port de foarte mult timp şi pantalonii negrii largi, pe care ea îi adora şi îi adoră în continuare; n-am ştiut şi nici acum nu ştiu ce răspuns să-i dau...
- Intră! E deschis...
- Mulţumesc pentru ospitalitate! Vreau doar să-ţi spun că ea mi-a zâmbit, m-a atins, iar acum te cheamă la ea.
- Aş vrea să te pot crede şi înţelege, însă nu am cum, pentru că eu încă mai fac parte din această omenire săracă şi dureroasă. Ai să-i poţi dărui sărutul meu de adio?
- Poate că da, poate că...
- Nu! Ştiam. Nu am puterea de a crea o punte între pământ şi cer, n-am destul material şi vise pentru a putea face aşa ceva...
- Ai să-nţelegi că marea este un univers separat de pământ, iar că cerul este un univers separat de ceea ce se găseşte sub el. Nu te întrista, ai curajul de a zâmbi în continuare, ea te priveşte neîncetat, iar asta o face cea mai fericită.
- Am să zâmbesc şi-n somn, promit!
Câte motive pot să am pentru a-mi dărui mie o nouă viaţă, un nou prilej de a culege flori acolo sus, de a alerga cu tălpile goale pe norii aflaţi în acel univers alb?! Ai să mă mai chemi vreodată acolo unde eşti, Daria? Ai să-mi mai trimiţi soarele pe capul meu pentru a te şti din nou aproape? Dacă nu vei face toate astea, eu nu te voi uita, nu mă voi supăra pe tine, fiindcă eternul corp al tău este încă pe pământ, la doi metri sub el, iar numele tău este inscripţionat pe marmura rece şi albă: Daria Etoschina. Hai, plângi! S-a înnorat. Ploaia mă va face să îţi simt lacrimile, nu te mai strânge atât în tine, hai, plângi, Daria!
Mai mult decât un pescăruş ce zboară deasupra mării, mai mult decât floarea soarelui care zâmbeşte cu chipul ei spre soare, mai mult decât peştii ce înoată în oceane, mai mult decât cel care acum îţi vorbeşte de aici, de la o distanţă mare, aproape de infinit, hai, zâmbeşte-mi ori plângi!
Acum, noaptea se cade pe noi, soarele a apus, nu-l mai pot privi, dincolo de cer eşti tu, dezbrăcată complet, cu sânii tăi rotunzi, cu trupul tău slab şi ondulat ca o panglică atârnată de un gard imens, iar tu eşti mică şi frumoasă, pentru că dacă n-ai fi, eu nu te-aş mai gândi în fiecare clipă, oriunde m-aş afla, şi ţi-aş încrunta fruntea. Dacă n-ai fi fost o parte din mine, acum, eu, m-aş închide pentru totdeauna într-un sicriu, pe care vor sta cactuşii tăi preferaţi din grădină.
Zâmbeşte-mi sau plângi, Daria!
- Nu, sau poate că vântul îi schimbă direcţia...
N-am ştiut ce să-i răspund atunci, însă acum, după zece ani trecuţi ca o pasăre care zboară sub cerul verde, îi pot zâmbi, ridicându-mi privirea către universul „celest”, fără ca ea să-mi zâmbească înapoi, fiindcă nu mai poate, acolo unde se află acum, poate doar să privească şi să viseze.
E cald. Soarele bate în geam vrând să-mi invadeze camera. Nu-l pot lăsa, ori poate are ceva să-mi spună din partea ei... Mă gândesc cu fiecare secundă ce trece între cămaşa verde pe care o port de foarte mult timp şi pantalonii negrii largi, pe care ea îi adora şi îi adoră în continuare; n-am ştiut şi nici acum nu ştiu ce răspuns să-i dau...
- Intră! E deschis...
- Mulţumesc pentru ospitalitate! Vreau doar să-ţi spun că ea mi-a zâmbit, m-a atins, iar acum te cheamă la ea.
- Aş vrea să te pot crede şi înţelege, însă nu am cum, pentru că eu încă mai fac parte din această omenire săracă şi dureroasă. Ai să-i poţi dărui sărutul meu de adio?
- Poate că da, poate că...
- Nu! Ştiam. Nu am puterea de a crea o punte între pământ şi cer, n-am destul material şi vise pentru a putea face aşa ceva...
- Ai să-nţelegi că marea este un univers separat de pământ, iar că cerul este un univers separat de ceea ce se găseşte sub el. Nu te întrista, ai curajul de a zâmbi în continuare, ea te priveşte neîncetat, iar asta o face cea mai fericită.
- Am să zâmbesc şi-n somn, promit!
Câte motive pot să am pentru a-mi dărui mie o nouă viaţă, un nou prilej de a culege flori acolo sus, de a alerga cu tălpile goale pe norii aflaţi în acel univers alb?! Ai să mă mai chemi vreodată acolo unde eşti, Daria? Ai să-mi mai trimiţi soarele pe capul meu pentru a te şti din nou aproape? Dacă nu vei face toate astea, eu nu te voi uita, nu mă voi supăra pe tine, fiindcă eternul corp al tău este încă pe pământ, la doi metri sub el, iar numele tău este inscripţionat pe marmura rece şi albă: Daria Etoschina. Hai, plângi! S-a înnorat. Ploaia mă va face să îţi simt lacrimile, nu te mai strânge atât în tine, hai, plângi, Daria!
Mai mult decât un pescăruş ce zboară deasupra mării, mai mult decât floarea soarelui care zâmbeşte cu chipul ei spre soare, mai mult decât peştii ce înoată în oceane, mai mult decât cel care acum îţi vorbeşte de aici, de la o distanţă mare, aproape de infinit, hai, zâmbeşte-mi ori plângi!
Acum, noaptea se cade pe noi, soarele a apus, nu-l mai pot privi, dincolo de cer eşti tu, dezbrăcată complet, cu sânii tăi rotunzi, cu trupul tău slab şi ondulat ca o panglică atârnată de un gard imens, iar tu eşti mică şi frumoasă, pentru că dacă n-ai fi, eu nu te-aş mai gândi în fiecare clipă, oriunde m-aş afla, şi ţi-aş încrunta fruntea. Dacă n-ai fi fost o parte din mine, acum, eu, m-aş închide pentru totdeauna într-un sicriu, pe care vor sta cactuşii tăi preferaţi din grădină.
Zâmbeşte-mi sau plângi, Daria!
