I

Bucureşti, 16 iunie, 2008. Ora 10:35.

Telefonul sună. Dorm. Mă trezesc şi răspund.

- Alo, da! Nu. Posibil, nu ştiu. Cine? Cred că da...

Eva Lascovici, adorabila. Se stinge lumina, e zi. Soare peste tot. Cum să-mi spun că cel mai de seamă moment al unei iubiri este acela când el o sărută cu pasiune pe ea, iar ea nici măcar nu îşi dă seama de ce se simte liberă.
„Aş zbura tot timpul, pe unde ar vrea vântul să mă plimbe.”, îmi şopteşte. Cactuşii ei preferaţi sunt în grădină, puşi în ghivece mari, albe, pline de pământ arid. Ce-am visat noaptea trecută, nu vă pot spune, ştiu însă că aştept un telefon de la...

Ora 13:15. Telefonul devine enervant.

- Da! Nu cred. Şi dacă s-a prins de ironia creată, nu înseamnă că trebuie să plângă. Spune-i să plătească lumina, iar se stinge şi întreabă de ce... La revedere!

Doamna Titescu., atrăgătoare, o femeie cu stil.

Ai să îmi povesteşti într-o zi, cum ţi-ai pierdut capul pe malul mării, în bătaia vântului, care ştie toate lucrurile urâte pe care le-ai făcut. Da, da! Ştie şi de minciuna umflată pe care ai spus-o joia trecută, în legătură cu accidentul surorii tale, şi mai ştie şi de rochia aia roşie pe care ţi-ai cumpărat-o din banii oferiţi de domnul T. Pentru a-ţi plăti taxa la facultate. Curios, nu? Ai să te răzbuni acum pe mine, iar eu n-am să mă supăr, de ce aş fi un copil inocent care să fie trist dintr-un astfel de motiv banal? Vezi, ascultă-l, ştie cel mai bine, şi dacă vrei să zbori, nu întinde mâinile în faţă, aruncă-le-n lateral, iubito!

Tot cactuşii sunt cei mai de treabă oameni. Nu fac scandal, nu vor bani, cu foamea stau bine, un litru de apă pe săptămână, toate plăcerile dorite de orice om aflat în protecţia cuiva. Despre asta, vorbim noi, când ajungi acasă, la noapte, sper să nu întârzii.

Ora 22:05. Soneria s-a luat după telefon, devine şi ea enervantă.

- Te aşteptam! Credeam că vii mai devreme...

Prostii. Toţi oamenii mint, însă ea nu ştie, trebuie să înveţe, obligatoriu.

Aşadar, ţi-ai luat concediu... mergem la munte, săptămâna viitoare. Cum nu poţi?! Iar te dai de gol, ţi-am zis că nu ştii să minţi. Încetează cu ironiile astea de doi bani...şi ce dacă s-a schimbat leul, tot valoarea expresiei rămâne stabilă, doi bani sunt doar doi bani.
..................
Pentru că nu te cred, punct. Nu există necazul ăsta! Este imposibil. Toată ziua am vorbit cu cactuşii tăi, şi nu mi-au spus nimic, avem de înţeles un singur lucru – totul se ascunde după o perdea mare neagră, semnificând viitorul, înţelegi? Doctorul Udrescu este un idiot, să-i transmiţi din partea mea, această laudă. Plecăm la munte, fă-ţi bagajul.

17 iunie. Ora 09:47. Casa goală. Ferestrele închise. Nici urmă de soare. Cearceaful alb a devenit pictat cu roşu aprins. Miros oribil, insuportabil. Telefonul sună – mâine îl arunc pe fereastră.

- Alo, da! Cine? Când? Nu se poate! Eva...


II

Bucureşti, 14 noiembrie, 2025. Ora 17:54.

Proiecţia divină a îngerilor în palma mea, mă face să decad într-o mlaştină jegoasă, plină de tristeţe, scufundată în apa neagră, cu miros de cadavru aflat în putrefacţie. Morbid, şi-atât. Sunt calm de felul meu, însă acum încerc să mă abţin de la strivirea unui gândac de bucătărie aflat la doi metri de mine, trebuie să ţin piept cu acea senzaţie de smuls părul din cap.
Am început să-mi dau seama că viaţa trece pe lângă tine mai repede decât te aştepţi, nici nu te priveşte, aşteaptă s-o priveşti tu pe ea, e ciudată. La 37 de ani, mi-am cunoscut obsesia, aceea de a ignora orice femeie, până când mă trezesc cu ea în piept, bătându-mi tare cu pumnii - să-i deschid uşa, care uşă femeie nu vezi că e închisă?! N-o mai pot deschide, încearcă în altă parte...

15 noiembrie. Ora 11:25.

Au trecut 17 ani de când Eva este într-o altă lume, acolo unde cactuşii ei preferaţi suspină după un aer murdar de Bucureşti, însă nimeni nu poate să decidă cine, când şi unde va fi sufletul nostru la apus.

* Fragment din romanul - "Eva Lascovici"

Nicolae Sionescu