GOOGLE MYSELF
I Google Myself.
Eram printre câteva femei îmbrăcate modest, cu pantalonii rupţi, vopsite în culorile curcubeului, neavând curiozitatea să se privească în oglindă şi, reuşind să le renasc prin dorinţa aceea a simplităţii feminine, cu bijuterii din oase de bărbaţi morţi la al doilea război mondial. Ce m-aş fi făcut dacă una dintre ele, ori poate chiar cea din stânga mea, mi-ar fi dăruit o mână în semn de recunoştinţă?! Probabil i-aş fi mulţumit. Cum? Nu ştiu.
Cerul negru îmi scuipa-n cap boabe de porumb, simţind astfel, galbenul acela orange de care m-am îndrăgostit la prima mea experienţă sentimentală. Aveam aproape cincizeci şi patru de ani. Curgea noroi pe pereţii camerei închise, unde stăteam şi-mi priveam picioarele, parcă n-aş fi văzut niciodată zece degete la un loc. Văzusem întradevăr patru degete rupte, condimentate cu sânge, la ziua prietenului meu cel mai bun, acolo unde zeci de cuţite erau înfipte în fiecare mobilier luxuriant. Prin prisma faptului că noi, cei aflaţi în acest mic unviers, ne smulgem fiecare reciproc firele de sârmă din cap, aşa am putea să ne iubim mai mult, cu un val de căldură radiofonică, transmiţându-ne unul celuilalt condoleanţe la fiecare sărut. Sângele de pe bluza mea, purtată de tatăl meu acum trei ani, la manifestaţiile împotriva cancerului, s-a înnegrit. Vizualizarea femeilor colorate, îmi dă senzaţia că, nu eu sunt aici, ci ele există în prezent, făcându-mă să mă întreb de ce dracului pământul ne ţine drepţi, în picioare... ar fi mai cinstit să ne privim la orizontală, poate aşa vom fi mai uniţi, cred.
Treisprezece ani au încercat să mă ucidă. Nemernicii. M-au lăsat liber printre aceşti monştrii, m-au distrat prin fel de fel de baruri, mi-au dat să beau pe gratis şi mi-au înfipt în gură două ţigări în acelaşi timp, aprinse cu respect. Nu m-au făcut să-mi revin în starea în care mă aflam odată, atunci când femeia pe care o visam noaptea, îmi apărea în pat a doua zi când mă trezeam. Mă mângâia pe piept, spunându-mi că „nimeni nu va şti niciodată de ce tu ai să rămâi fără niciun ban”. Acum totul are o logică. M-au tâlhărit inumanii aceştia graşi, cu lichidul din burtă lăsându-se înspre picioare, cu ochii ieşiţi din orbite, parcă văzuseră femei îmbrăcate. N-am să las gravitatea lucrurilor să devină şi mai gravă, am s-o fac simplă, cât mai simplă cu putinţă.
Luna dinspre dreapta mea mă privea cu urechiile ei rupte, atârnând de câte vreun crater în stare solidă, n-am oprit sentimentul acela de adoraţie pentru „LunAna”, aşa cum îi spuneam de fiecare dată când ne vorbeam. Distanţa dintre mine şi ea nu e foarte mare, defapt nu e niciuna. O aud perfect. O simt mai aproape decât o simt pe Sorana, fata aia pe care am înjunghiat-o acum doi ani, de ziua ei. Şi n-am primit nimic în schimb. Tot la aceeaşi concluzie ajung de fiecare dată – îşi bat joc de mine, cu dragoste profundă.
La vârsta a patra, prin care mi-am târât trupul de curând, am simţit pentru prima oară gândacii verzi de pe mâinile mele albe, care mă sărutau cu o dorinţă abstractă, cu o senzualitate animalică, de care nu mai avusesem parte, în viaţa petrecută aici, printre noi. Mă gâdilau de multe ori, dar nu-i băgam în seamă, fiindcă altfel m-ar fi părsit şi aş fi rămas singur, alături de Vera, femeia carea avea trei mâini şi pe care o îndrăgostisem de mine. Da, vă spun sincer, are trei mâini. Şi eu am rămas şocat atunci când am văzut-o prima dată. Îi lipsea mâna stângă. Mi-a povestit apoi că şi-a pierdut-o într-o luptă corp la corp cu o altă femeie. Se măcelăreau reciproc pentru o bucată de bărbat lăsată pe drumuri de un alt cuplu, de doi masculi, unul blond şi altul brunet. I-am zâmbit şi am făcut-o să se oprească din povestit, nu din cauza subiectului, ci din pricina „LunAnei”, care îmi tot şoptea la ureche fel de fel de aberaţii, cum c-ar fi o minciună, c-ar fi văzut-o ea cum şi-ar fi rupt mâna stângă de fericire. Nu ştiam cu ce să-i mai atrag atenţia, însă peste puţin timp, am înfipt-o cu spatele de patul meu şi-am învelit-o cu un cearceaf.
Totuşi mă-ntreb de ce privesc în mine aceeaşi privire pe care o regăsesc în google-ul propriei mele speranţe de a scăpa într-o lume mai puţin vizibilă şi mai inocentă, căci astfel voi putea servi tot ceea ce ni s-a dat, cu zâmbetul pe mâna stângă a Verei.
Va urma.
Eram printre câteva femei îmbrăcate modest, cu pantalonii rupţi, vopsite în culorile curcubeului, neavând curiozitatea să se privească în oglindă şi, reuşind să le renasc prin dorinţa aceea a simplităţii feminine, cu bijuterii din oase de bărbaţi morţi la al doilea război mondial. Ce m-aş fi făcut dacă una dintre ele, ori poate chiar cea din stânga mea, mi-ar fi dăruit o mână în semn de recunoştinţă?! Probabil i-aş fi mulţumit. Cum? Nu ştiu.
Cerul negru îmi scuipa-n cap boabe de porumb, simţind astfel, galbenul acela orange de care m-am îndrăgostit la prima mea experienţă sentimentală. Aveam aproape cincizeci şi patru de ani. Curgea noroi pe pereţii camerei închise, unde stăteam şi-mi priveam picioarele, parcă n-aş fi văzut niciodată zece degete la un loc. Văzusem întradevăr patru degete rupte, condimentate cu sânge, la ziua prietenului meu cel mai bun, acolo unde zeci de cuţite erau înfipte în fiecare mobilier luxuriant. Prin prisma faptului că noi, cei aflaţi în acest mic unviers, ne smulgem fiecare reciproc firele de sârmă din cap, aşa am putea să ne iubim mai mult, cu un val de căldură radiofonică, transmiţându-ne unul celuilalt condoleanţe la fiecare sărut. Sângele de pe bluza mea, purtată de tatăl meu acum trei ani, la manifestaţiile împotriva cancerului, s-a înnegrit. Vizualizarea femeilor colorate, îmi dă senzaţia că, nu eu sunt aici, ci ele există în prezent, făcându-mă să mă întreb de ce dracului pământul ne ţine drepţi, în picioare... ar fi mai cinstit să ne privim la orizontală, poate aşa vom fi mai uniţi, cred.
Treisprezece ani au încercat să mă ucidă. Nemernicii. M-au lăsat liber printre aceşti monştrii, m-au distrat prin fel de fel de baruri, mi-au dat să beau pe gratis şi mi-au înfipt în gură două ţigări în acelaşi timp, aprinse cu respect. Nu m-au făcut să-mi revin în starea în care mă aflam odată, atunci când femeia pe care o visam noaptea, îmi apărea în pat a doua zi când mă trezeam. Mă mângâia pe piept, spunându-mi că „nimeni nu va şti niciodată de ce tu ai să rămâi fără niciun ban”. Acum totul are o logică. M-au tâlhărit inumanii aceştia graşi, cu lichidul din burtă lăsându-se înspre picioare, cu ochii ieşiţi din orbite, parcă văzuseră femei îmbrăcate. N-am să las gravitatea lucrurilor să devină şi mai gravă, am s-o fac simplă, cât mai simplă cu putinţă.
Luna dinspre dreapta mea mă privea cu urechiile ei rupte, atârnând de câte vreun crater în stare solidă, n-am oprit sentimentul acela de adoraţie pentru „LunAna”, aşa cum îi spuneam de fiecare dată când ne vorbeam. Distanţa dintre mine şi ea nu e foarte mare, defapt nu e niciuna. O aud perfect. O simt mai aproape decât o simt pe Sorana, fata aia pe care am înjunghiat-o acum doi ani, de ziua ei. Şi n-am primit nimic în schimb. Tot la aceeaşi concluzie ajung de fiecare dată – îşi bat joc de mine, cu dragoste profundă.
La vârsta a patra, prin care mi-am târât trupul de curând, am simţit pentru prima oară gândacii verzi de pe mâinile mele albe, care mă sărutau cu o dorinţă abstractă, cu o senzualitate animalică, de care nu mai avusesem parte, în viaţa petrecută aici, printre noi. Mă gâdilau de multe ori, dar nu-i băgam în seamă, fiindcă altfel m-ar fi părsit şi aş fi rămas singur, alături de Vera, femeia carea avea trei mâini şi pe care o îndrăgostisem de mine. Da, vă spun sincer, are trei mâini. Şi eu am rămas şocat atunci când am văzut-o prima dată. Îi lipsea mâna stângă. Mi-a povestit apoi că şi-a pierdut-o într-o luptă corp la corp cu o altă femeie. Se măcelăreau reciproc pentru o bucată de bărbat lăsată pe drumuri de un alt cuplu, de doi masculi, unul blond şi altul brunet. I-am zâmbit şi am făcut-o să se oprească din povestit, nu din cauza subiectului, ci din pricina „LunAnei”, care îmi tot şoptea la ureche fel de fel de aberaţii, cum c-ar fi o minciună, c-ar fi văzut-o ea cum şi-ar fi rupt mâna stângă de fericire. Nu ştiam cu ce să-i mai atrag atenţia, însă peste puţin timp, am înfipt-o cu spatele de patul meu şi-am învelit-o cu un cearceaf.
Totuşi mă-ntreb de ce privesc în mine aceeaşi privire pe care o regăsesc în google-ul propriei mele speranţe de a scăpa într-o lume mai puţin vizibilă şi mai inocentă, căci astfel voi putea servi tot ceea ce ni s-a dat, cu zâmbetul pe mâna stângă a Verei.
Va urma.
