MUSCA
Musca a început să zumzăie. Nimeni nu a înțeles mesajul transmis. Edgar se privea dezbrăcat în oglindă, fără să-și dea seama de umplutura diabolică a acelor ace de ceasornic ce-i împânzeau camera. Oglinda se crăpa pe măsură ce musca plana prin aerul urât mirositor al acelei încăperi. Corpul bărbatului se modifica ciudat, iar inima lui se dezmembra în două părți – ventricolul drept împreună cu ventricolul stâng și aorta dreaptă cu cea stângă. Calvarul acesta nu voia să înceteze nicio clipă.
Telefonul sună, nu răspunde nimeni. Pereții albi se mânjesc uniform cu dungi negre, până-n pământ. Zumzetul se propaga în timpanul stricat al lui Edgar, iar el se distra cu o sticlă de vin roșu în mână, cântând melodiile vechi ai anilor 80. Viața lui începea să decadă, la fel cum acea musca se tăvălea prin aerul închis aflat în acel loc straniu, unde radioul funcționa în continuu, vocea crainicului anunțând din oră-n oră, ora exactă. Natalia începuse să-i pună fel de fel de întrebări despre istoria artei, mai precis despre futurism, ceea ce pe el, acest lucru îl enerva. Continuitatea discuției lor a fost stopată de lipirea acelei muște de chipul blajin și firav al Nataliei. Într-o fracțiune de secundă, ridică mîna dreaptă înspre chipul său, zdrobind musca de obraz. Edgar rămase mut. Se uită cu o privire plină de ură către ea și o apucă de cap, smulgându-i opt mii cinci sute patruzeci și trei de fire de păr. Urletul scos de Natalia, împietri vocea radioului. Secunda aceasta se numea – binefacerea uitării în timpul masacrului pielii umane. Și ceasul se opri în timp...
Cum astfel de situații, deobicei se petec în vremea decupării ambientale a oamenilor naturali de pământ, așa a început si Edgar să moară, încet. Totul părea proaspăt, scos în acel moment din pântecele femeii sfânte, însă obligația destinului său, era una destul de grea. Nu putea să viseze într-o parte, și nici în partea stângă, apoi dacă se uita în jos, își vedea degetele de la picioare deformate, ridicând privirea-n sus, tavanul îi cădea în cap, brusc. Niciodată n-a înțeles semnificația omului aflat aici, prezent cu picioarele pe solul veștejit, galben și aspru; dar mai mult de-atât, Natalia îi era femeia perfectă pentru drumul lui prin viață, fără obstacole, fără nesiguranțe și fără dragoste albă. Ce putea face Edgar, atunci când muzica funebră se auzea la colțul străzii, privind la dricul acela negru lucios cum se îndepărtează de el, acompaniat de suflete triste, ce zbierau din răsputeri după mort, un mort mai puțin frumos decât el. Ce putea să facă Edgar, atunci când mâinile lui i se rupeau din corp, fugind grăbite înspre Natalia, și atunci se mai și lovea de câte ceva dur, dureros de dulce. Ce putea face Edgar, atunci când plata facturilor pe lună depășeau suma disponibilă pe care o avea – întreținerea vieții, lumina ochilor, telefonul sufletului, internetul sentimentelor virtuale ori artificiale, toate acestea costau mult, iar el nu știa la ce să renunțe.
va urma.
Telefonul sună, nu răspunde nimeni. Pereții albi se mânjesc uniform cu dungi negre, până-n pământ. Zumzetul se propaga în timpanul stricat al lui Edgar, iar el se distra cu o sticlă de vin roșu în mână, cântând melodiile vechi ai anilor 80. Viața lui începea să decadă, la fel cum acea musca se tăvălea prin aerul închis aflat în acel loc straniu, unde radioul funcționa în continuu, vocea crainicului anunțând din oră-n oră, ora exactă. Natalia începuse să-i pună fel de fel de întrebări despre istoria artei, mai precis despre futurism, ceea ce pe el, acest lucru îl enerva. Continuitatea discuției lor a fost stopată de lipirea acelei muște de chipul blajin și firav al Nataliei. Într-o fracțiune de secundă, ridică mîna dreaptă înspre chipul său, zdrobind musca de obraz. Edgar rămase mut. Se uită cu o privire plină de ură către ea și o apucă de cap, smulgându-i opt mii cinci sute patruzeci și trei de fire de păr. Urletul scos de Natalia, împietri vocea radioului. Secunda aceasta se numea – binefacerea uitării în timpul masacrului pielii umane. Și ceasul se opri în timp...
Cum astfel de situații, deobicei se petec în vremea decupării ambientale a oamenilor naturali de pământ, așa a început si Edgar să moară, încet. Totul părea proaspăt, scos în acel moment din pântecele femeii sfânte, însă obligația destinului său, era una destul de grea. Nu putea să viseze într-o parte, și nici în partea stângă, apoi dacă se uita în jos, își vedea degetele de la picioare deformate, ridicând privirea-n sus, tavanul îi cădea în cap, brusc. Niciodată n-a înțeles semnificația omului aflat aici, prezent cu picioarele pe solul veștejit, galben și aspru; dar mai mult de-atât, Natalia îi era femeia perfectă pentru drumul lui prin viață, fără obstacole, fără nesiguranțe și fără dragoste albă. Ce putea face Edgar, atunci când muzica funebră se auzea la colțul străzii, privind la dricul acela negru lucios cum se îndepărtează de el, acompaniat de suflete triste, ce zbierau din răsputeri după mort, un mort mai puțin frumos decât el. Ce putea să facă Edgar, atunci când mâinile lui i se rupeau din corp, fugind grăbite înspre Natalia, și atunci se mai și lovea de câte ceva dur, dureros de dulce. Ce putea face Edgar, atunci când plata facturilor pe lună depășeau suma disponibilă pe care o avea – întreținerea vieții, lumina ochilor, telefonul sufletului, internetul sentimentelor virtuale ori artificiale, toate acestea costau mult, iar el nu știa la ce să renunțe.
va urma.
