SECRETUL ELISEI DORESCU
(fragment)
Secretul timpului care se scurge pe pereţii camerei ei în formă de Z...
N-am întâlnit niciodată o femeie a cărui secret să fie ţinut bine ascuns într-un sertar de la noptiera patului, amestecat prin sute de scrisori şi băgat într-un plic închis la două capete. Ce să însemne această exigenţă morală, a unei persoane de sex F, nu pot înţelege.
Ziua de ieri a fost prost începută de către cea care acum face un duş rece. Picăturile propulsate de acel duş pe geamul cabinei, provoacă un zgomot puţin decalat, neauzindu-i cântecul ei preferat, pe care-l fredonează. Acest lucru mă face să-mi iau inima în dinţi şi să caut ca un disperat prin teancurile de hârtii din sertarul acela pe care scrie mare „secretul meu”, acel plic intim al femeii cu care mă distrez de câteva săptămâni bune încoace. Panorama intrării ei în cameră, goală, cu un prosop învelit în jurul brâului, face din mine un maldăr de incertitudini şi, să am curiozitatea de a o întreba ce poate ascunde un nenorocit de plic, astfel încât este bine ascuns într-un sertar pe care mai scrie şi „secretul meu”....
Nu-mi răspunde. Îmi aruncă o privire de sus, căci eu eram în pat, iar ea la marginea lui şi, după câteva clipe îmi zâmbeşte spunându-mi: „De ce vrei să ştii?”. Curiozitatea pe care o aveam acum trei minute, mi se pierde prin buzunarele adânci ale pantalonilor mei negrii şi, mă trimite cu gândul la o nebunie cruntă, de altfel să încep cu interogarea femeii speciale la ea în cameră, dezbrăcată, udă din cap până-n picioare...
„Secretul e acela care nu-l cunoşti, corect?”. „Atunci de ce te ascunzi de mine, de ce trebuie să ai secrete faţă de mine?”. „Nimeni nu mi-a ascuns atâta timp ceva, tu de ce o faci?”. Mă privea cu ură. Îi simţeam gândurile aflate în ea cum erup ca un vulcan. Toate ghearele trupului ei se năpusteau asupra mea ca nişte arme mortale, gloanţe ori săgeţi otrăvite.
„Dacă e secret, de ce îţi bagi nasul?”
O întrebare la care am rămas pe moment blocat. Nu ştiam de unde să-i dau răspunsul. Imaginaţia mea la ora aceea, trecută de miezul nopţii, nu mai putea produce nici măcar o linie verticală străpungând un cerc ori un pătrat. „Dacă e secret, atunci mă opresc din această manifestare a curiozităţii mele.”, însă nu înţelegeam de ce dracului scria pe sertarul ăla „secretul meu”?! Dacă era un secret, nu trebuia să fie scris, fiindcă oricine ar fi avut curiozitatea stârnită să caute acel secret, nu?
Defapt nu mai îmi pierd timpul cu aflarea acestui nenorocit de secret, şi mai bine tac, înghit, beau un pahar de vin roşu, iar apoi mă lungesc cu picioarele-n sus în patul ei şi o aştept să vină acasă. Ea are obiceiul să întârzie. E obosită, dar îmi înţelege dorinţa. Se trânteşte şi ea în pat lângă mine, alunecându-i mâna dreaptă pe pieptul meu. Mă seduce şi o seduc. Nu trec nici cinci minute şi, se ridică brusc din pat, îşi face un ceai fierbinte, îl bea, iar apoi mă trimite acasă, fără nicio explicaţie. Am plecat, însă toată noaptea aceea, mi-am petrecut-o stând în fund pe marginea drumului şi gândindu-mă ce naiba o fi apucat-o de a făcut gestul ăsta de prost gust...
A doua zi primesc o hârtie mototolită sub pragul uşii. Citesc: „Dacă e secret, de ce îţi bagi nasul?”
Peste trei ore, citesc în ziare, despre marele secret al Elisei Dorescu. „Moartea ei a fost provocată de acel secret pe care ea îl ţinea ascuns în propria-i casă.” / „Anchetatorii susţin faptul că un tânăr, cu o zi înainte a intrat la ea în casă şi ar fi omorât-o.”
După două luni.
„La Jilava e bine. Mâncarea e proaspătă, uneori. Colegul meu de celulă este orb şi a fost închis fiindcă a reuşit să spargă codurile secrete ale clienţilor unor două bănci din Marea Britanie. Am recitit volumul „Dreptul la timp” a lui Nichita Stănescu şi mi-am dat seama de ce timpul este întotdeauna contrar vieţii. Mai am de stat încă opt ani aici, şi-o să mă pot gândi în linişte la tainele femeii pe care am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi până când îi voi afla secretul.”
